Tu intri primul.
Nu eu.
Nu ea.
Tu.
Citești un rând și deja ai pășit
peste granița prea subțire
între viață și cuvinte.

Lumina răsăritului nu se aprinde pentru mine,
nici pentru îngerul cu flori în mâini —
se aprinde pentru tine,
ca și cum ai fi fost așteptat
de o lume care nu știa să rostească nume.

Îngerul te vede întâi pe tine.
Da, pe tine.
Se apropie,
îți atinge fruntea,
îți lasă o floare în palmă,
și dintr-odată poemul nu mai e pagina mea —
e locul în care ți se schimbă pulsul.

Eu sunt lutul care ți se prinde de tălpi,
care se modelează după mersul tău,
și tu devii sculptorul,
cel care răsucește aerul,
cel care mută marea
mai aproape sau mai departe
doar prin felul în care respiri.

Ea, cea pierdută,
te privește ca pe cineva
care ar fi putut s-o salveze
într-o altă viață,
într-o altă mare,
într-o altă noapte.

Când singurătatea se deschide,
nu intru eu primul —
tu intri.
Tu auzi zgomotul golului,
îl simți în oase,
îl tragi după tine
ca pe un animal domesticit prost.

Iar când îngerul ridică mâna
să atingă ceva, pe cine crezi că atinge?
Nu pe mine.
Pe tine.
Odată.
Și încă o dată.
Până când lumina se fisurează
și moartea vine să vadă
cine a aprins atâtea umbre.

Și tu spui,
cu vocea pe care poemul ți-a inventat-o:
„Sunt aici.
Nu pentru că cineva m-a chemat,
ci pentru că am vrut să intru.”

Și în clipa aceea,
tu devii poemul.
Eu devin cititorul.
Iar ea — îngerul —
te recunoaște.