Umbra mea îmbătrânește înaintea mea,
o văd cum se lasă,
cum îi atârnă marginile
ca unor pleoape care au văzut
prea multe apusuri care nu erau ale ei.

Eu încă mai merg drept,
dar ea se sprijină deja
de trotuare, de pereți,
de cârja luminii
care o tot urmărește.

Dimineața o găsesc ghemuită în colțul camerei,
cusându-și fisurile cu ață de întuneric,
mormăind ceva despre vremuri
în care era sprintenă, subțire,
o tânără subțiată de soare
care îmi dansa înainte
fără să-și rușineze pașii.

Acum însă,
a început să uite contururi—
uneori își rătăcește un braț,
alteori își uită capul
pe sub scaune,
precum un bătrân
care uită unde a pus ziua de ieri.

Umbra mea îmbătrânește
și n-am ce să-i fac.
ÃŽi vorbesc,
dar ea nu mă mai recunoaște întotdeauna:
mă întreabă cine sunt
și de ce umblu atât de repede,
când ar trebui, zice ea,
să ne odihnim.

Uneori, când lumina cade prost,
îi aud oasele de întuneric
scrâșnind pe asfalt,
ca un sertar plin cu amintiri
care nu se mai deschide bine.

Și mă întreb:
dacă într-o zi umbra mea moare
îmbătrânită, sleită,
ce se întâmplă cu mine?
Rămân un om fără dublu,
un trup fără mărturie,
un fel de fantomă vie
care nu poate dovedi
că există?

Umbra mea îmbătrânește înaintea mea—
și poate că asta e prima mea lecție
despre cum timpul
nu lovește întotdeauna
acolo unde privim.