umerii
și mantia-mi ca un fluture indigo te salută, Doamne!
vezi tu,
mirul și mirarea nu-mi mai sunt de ajuns,
atâtea rugăciuni mi-au crăpat demult buricele degetelor
iar de pleoapele grele îmi atârnă mereu un rozariu de lacrimi

îngenunchez în tăcere
ating cu talpa inimii o cruce,
o pipăi cu ochii îmi caut pe ea semnul din naștere, roșu prelung
ca o tăietură sub coaste,
umbră pustiită ce mă locuiește de o vreme și știu,
știu că în curând pașii mei vor fi doar o părere
e vremea să plec
să alerg să calc în picioare una după alta nopțile noroioase din piept,
și alerg,
trebuie să prind din urmă ninsoarea asta ca pe un ultim priveghi
ca pe o ultimă fereastră deschisă
spre tine



din păduri străine se aud primăveri