Diminețile mele începeau
înainte ca orașul să fie gata.
Stăteam la rând ca o virgulă
într-o propoziție care nu se grăbea nicăieri.
Hârtia era rară,
iar foamea avea titluri mari.

Cutia de sticlă
respira greu.
În ea, o femeie își ținea singurătatea
împăturită cu grijă,
ca pe ceva ce nu se aruncă.
Mâinile ei știau mai mult decât mine
și tăceau.

ÃŽntre noi, ziarele
se atingeau unele de altele
fără rușine,
iar spațiul mic devenea adânc,
aproape locuibil.
Parfumul nu era miros,
era o avertizare pe care n-o puteam citi.

Eu vedeam doar literele,
golurile dintre scoruri,
miracolul de a primi lumea
fără să o plătesc.
Corpul meu trecea prin timp
ca o știre minoră.

Într-o vară, podeaua
a încetat să mai fie podea.
Apăruse ceva moale,
cu flori care nu se ofileau
și perne care promiteau
fără să spună nimic.
Orașul continua afară,
neatent.

Am plecat într-o zi
fără să iau nimic cu mine
în afară de greutatea exactă
a ceea ce nu folosise nimănui.
Anii au lucrat metodic:
au șters, au mutat, au turnat beton.

Când m-am întors,
locul fusese corect înlocuit.
Autobuzele plecau la timp,
magazinele aveau vitrine mari,
iar aerul era neutru,
ca după o operație reușită.

Am desfăcut borcanul.
Monedele nu mai știau
pentru ce fuseseră strânse.
Le-am schimbat pe un obiect mic,
elastic,
fără trecut.

La tutungerie,
ziarul mirosea la fel.
L-am deschis.
Hârtia a foșnit scurt,
ca o ușă care se închide
din interior.