câteodată mă mustră conștiința
când sunt adăpat
de o stea
sau de un animal rătăcit;

apele îmi cresc continuu,
n-am cum să le scad —
voi tăcea doar:
tăcerea e un mod de purificare,
deși, sub voalul ei,
se zăresc atâția ochi
dornici de dumnezei,
vagabonzi,
neatinși de nicio mână de om.

prea blânzi
și plicticoși sunt
câini crescuți
în casele bine încălzite
de pielea frunților.

acum
plouă torențial —
e momentul să-mi scot neuronii
și să-i împrăștii,
cu multă grijă,
să se rotească
în jurul meu
până când se va auzi
primul lătrat pe cer.