Poem absurd

Uneori mă cuprinde o stare de bine, fără să mă gândesc la ceva special.
În plan seral, uit de ce m-am moleșit într-adevăr, și caut o altă explicație.
De nație sunt de obicei omenos.
Nu mă întorc pe dos nici dacă raze de soare mă încântă în zori.
De aici am dedus regăsirea jurnalului vechi al bunicului meu, sub patul ruginit.
L-am deschis cu bunăvoință și respect, citind de la stânga la dreapta, în mod ereditar.
Se spune că s-ar putea să apară -scria- apoi să dispară din nou.
Ca ecou, am auzit un tunet.
Putea fi la fel ca cel pe care îl auzea bunicul meu, dar nu sunt sigur. Nimic nu e sigur în ziua de azi.
După care a venit din nou seara; nici o stare de bine pentru azi, deducând de aici ideea că voi fi mai lucid decât ieri.
În spiritul bunului simț și al regulilor de bază ancestrale, uit de bunic și de pudoare, uit de bine și de raze de soare.
De nimicul ce m-a ajutat mereu să mă regăsesc, și de tumultul de nesăbuințe ce mereu încolțesc.
Partidul meu mohorât se transformă într-o rugăciune sumbră dar melodioasă care spune:„du-te-acasă...du-te-acasă...”.
Îngrozit de repercusiunile provocate de îndemnul morocănos, mă întorc, privesc înapoi și-l văd pe bunic cu privirea în jos lovindu-și cu vârful bastonului putred, bocancul înnoroit și mereu, dar mereu nu mai simt doar ce eu aduceam la venire, și mă scuz obosit de o lungă trezire.