Poeții există
ca iarba,
ca frunza,
ca verdele.

ÃŽnainte de a fi,
verdele va îngălbeni,
va rugini,
se va risipi.

Întregul se mișcă
în unduirea distanțelor
care se petrec
și se adună,
rămânând.

Așa există poetul.

Doar cei ce văd culoarea
în toate,
devenirea
și întoarcerea
îl recunosc.

Poartă nume,
esență
și ceea ce numirile uită.

Ceea ce scrie
nu e lume,
nu e sine,
nu e altcineva.

E ceea ce lucrurile lasă
în timp ce se eliberează
și se dăruiesc
tuturor.