Două umbre obosite mestecau aerul,
lipite de pleoapele unei stele.

Lumina nu le aparținea.
Le curgea prin oase, din memorie.

Constelații scoase din orbite
se rostogoleau ca monede false,
știind pe dinafară dansul
dinainte ca timpul
să aibă gură.

Din cel mai sus dintre înalturi
cădeau în lumina lor
alte lumini.

Ploaie inversă,
spărgând asfaltul viselor mele,
se săruta cu zgomot de metal topit
în devenirea unde umbrele
își dezbrăcau sinele
și așteptau ca rădăcini,
ca ramuri mușcând din cer,
ca frunze ce-și mănâncă nervurile.

Șarpe devenit din ele,
mă împleteam în trunchiul lor,
cu foamea atârnându-mi la gură
ca o cometă.

Și,
asemeni cerului,
înghițeam tot în cădere.