Tac zidurile.
conductele fac gargară
cu toxinele pământului
îmbâcsit de fum și oameni.

undeva
îmi umblă zeii,

îmbătrâniți, diabetici.

grăbit ies din mine,
îmi așez trupul
sub lumina unui stâlp ruginit,

disec plămânii și inima,
scot oamenii și zeii
din ei,

îi înghesui
într-o pungă sfredelită,

o lepăd lângă o poartă
și mă îndepărtez,
privind
din când în când
înapoi.