Cartea nu începe pe hârtie.
Începe într-un gol care respiră.

Un spațiu fără nume
în care mâna tremură înainte de a ști
că va deveni semn.

Cartea nu se lasă privită.
Ea te privește prima.
Îți măsoară tăcerile,
îți cântărește răbdarea,
îți verifică dacă poți sta nemișcat
în fața a ceva ce nu vrea să fie grăbit.

Există cărți care cresc încet,
ca o rană care refuză să se închidă,
și cărți care izbucnesc
ca o inimă învățând să bată singură.

Când o deschizi,
nu întorci pagini,
ci straturi de timp
care nu-ți aparțin pe deplin.

Cartea este o ființă care nu cere voce,
dar îți schimbă respirația.
Nu cere trup,
dar îți mută greutatea dintr-un gând în altul.

În ea, moartea nu este sfârșit,
ci schimbare de alfabet.
Viața nu este început,
ci o frază care refuză să se încheie.

Cartea nu te învață.
Te dezvață de certitudini.
Te golește până când rămâne
doar capacitatea de a simți.

Și când o închizi,
nu se termină nimic.

Lumea rămâne puțin mai largă,
iar tu —
puțin mai greu de definit.