Stau într-un pat care știe mai multe despre mine
decât toate oglinzile orașului.
Salteaua e o hartă moale a zilelor ratate,
iar perna — un martor care nu depune jurământ.

Scrisul nu mai vine din mână,
ci dintr-o zonă obosită a aerului.
Cuvintele cad singure,
ca niște monede din buzunarul timpului,
fără valoare de schimb,
dar imposibil de aruncat.

Trupul își trimite zilnic rapoartele:
un genunchi care negociază cu mersul,
o privire care se clatină,
o coloană vertebrală ce refuză verticala.
Medicii numesc asta simptom,
eu îi spun biografie.

Orașul continuă să se miște fără mine.
Undeva, viteza își plimbă mușchii lucioși,
iar mulțimea pariază pe viitor
ca pe un cal care nu a citit niciodată poezie.
Entuziasmul e un zgomot de fond,
ca o reclamă uitată pornită noaptea.

Mă întorc mereu mai devreme din lume.
Lumea nu observă.
Are alte întâlniri.

În cameră, timpul nu trece —
se așază.
Își pune paltonul pe scaun,
oftează,
și mă privește ca pe un egal.

Sunt un om care a trăit suficient
cât să știe că sensul nu se caută,
se întâmplă uneori,
ca un animal mic
care traversează încăperea
fără să ceară explicații.

Când îl vezi,
nu strigi.
Nu te miști.
Îl lași să fie.

Și pentru o clipă,
toată oboseala se rearanjează
într-o formă suportabilă,
iar viața —
această boală fără leac —
devine scriabilă.