mă strigă cu dor din adâncuri
vulcanul
mă strigă cu glasuri de stâncă
oceanul
și lanțul ce-l port în privire
tot dăltuie-n carne

am șansa să fiu
cer străveziu
și umblet târziu
prin oceane

un zâmbet tăcut
ce-a plâns în trecut
și tot nu a uitat
cum e când
stinge vulcanii

am șansa să cad
departe de gânduri
și pasul să-l port pe pământul
ce se transformă sub geană
în veștedă iarnă
și pot să-l aleg
cu ochii închiși
din opt mii de pământuri.