Eram și eu copil odat’
În primul an de școală,
Când profesoara a-ntrebat
O chestie…banală :
Câte picioare-are un pui ?!...
Dar eu isteÈ›, nevoie mare,
Ridic mânuța și îi spui :
Muulte picioare ! Muuulte are !!...
La masă , eram mulți copii,
Și-ai mei cam strânși la pungă,
Dar când puneau pe masă pui,
Tăiau doi-trei, s-ajungă,
Și asta doar dumineca,
Iar peste săptămână,
Doar din grădină se mânca
Și ce mâncare bună !
Că-i mulțumeam lui Dumnezeu
Când ne-așezam la masă
Și cruce mare ne făceam
Pentru belșug în casă !
……………………….
Când am crescut și eu mai mare
Și luam din prăvălie-un pui,
Avea săracu’ multe gheare
Și capete la fel…nu-ți spui(!)
Da’ făceam ciorbă și mâncare,
Friptură și…mai știu și eu,
De ajungea la fiecare
Și-i mulțumeam lui Dumnezeu !
……………………………….
Dar mai apoi, din nou schimbare (!)
Că eu, cu bani în buzunar,
Găseam doar capete și gheare,
Pui erau doar în…dicționar (!)
Însă la fel, mă închinam,
Și-i mulțumeam lui Dumnezeu
Pentru ce-aveam și ce n-aveam,
Căci traiul era greu.
……………………………..
Dar am rămas și fără gheare
Și-atât de mult le-am căutat,
Că am ajuns peste hotare,
Departe tare de-al meu sat…
Dar și aici, Îi mulțumesc,
De ziua Lui, an după an,
In sărbătoare Îi jertfesc
Un pui…mai mare…de curcan!

Valeriu Cercel