Tu ai lacrimă sub pleoapă.
I s-a spart depărtarea
și atârnă.
La marginea somnului,
un câine atârnă de pleoape.
Spaimele mele colorate,
Cu o culoare roșie
s-au dezvelit din hrisoave.
Costumul tău femeiesc
se usucă pe-o sârmă
din fața blocului
de ultimul tău nume,
cilibian
ca de un câmp de vanilie
cules în rostogolirea lor
de îndrăgostiții ieșiți la cosit.
Era așa de târziu
că nu m-am oprit
la capătul somnului tău
în visul ca un colț de pâine început...

Cînd pescarii-n mare lasă seara
cerul ploii prins de plasă,
dintr-o toamnă a mea,
cu zeci de corabii sosesc
în gândul tău dintâi
nadă pentru peștii verzi din timp
ce-ți intră pe fereastră.
Cum târziu, zarva mulțimii se curmă
în tainița inimii rătăcirea
învăț să mă rabde.
Ieri, cărțile erau deschise
lumini ardeau limpede,
lin,
și vechi de zile timpul adormise
de doisprezece cai păscut rotund.
Azi, seamănă mai mult
cu Toma
care,
cu o bicicletă stacojie
pe drumul cel din dreapta
a călătorit
spre o tristețe care va să vie ;
doi câte doi plouă zborul din noi
cu umbrele, fulare și minuni cu buton
peste Þara Făgăduinței,
pe pustie, în gând,
broboane se desprind de străzi curgând
și mă trezesc pe lângă somnul tău-
la două străzi,
din flori de iasomie...
Acolo,
Sub dușuri, oamenii beau ploaia din cești
Și fac bășcălie
Aici,
păsări osoase
învață mersul
prin câmpii cu urne
și nu găsești la crâșmă
strop de poezie
E doar Himera ta de pluÈ™, portocalie
de care-n nume
nu mă pot ascunde, obosit.
Lângă mine un cal s-a înfipt
în trotuar,
trecător nechezând spre vitrine
E Iubirea mea
din Vechime.
Cu piciorul tăiat
i-am dat drumul, să moară.
Lavița veche de nuc
mirosea a lavandă amară,
Apoi lângă mine
Alt cal s-a oprit pe trotuar.

Prin Semne
doisprezece cai învață zborul,
din doisprezece-al treișpe-lea eu sunt
printre zeci de corăbii,
ce toamnă-i în brațe la tine
și-n gândul tău ceresc
nu mai e timp
să mai cobor înfrigurat diseară,
sorbind un ceai de buruiană jidovească.

Suflete al meu de demult,
Ascunsă undeva,
mă duc spre zare
și-i atât de departe orașul care
Nemișcat, se apropie.

Tu rămâi
singura mea spaimă în paradis,
depărtarea-mi deznoadă vii ecouri din clopot,
imagine fierbinte pe un zid de tămâie
desenat în doi peri și cu emoție stereo
și poate singura mea formă de paradis
când mai vii să privești întinsă în iarbă
cum de nu sunt prin mine
pătrate perfecte
nici înalte coloane
de catedrală
ci numai
un Dumnezeu cu degetu-n nas
și fiindcă toți au plecat
mi-ai fi zburat de la-nceput printre degete
dar încă nu știai,
litera mea
din oase,
temperatura de evaporare
a substanței divine...

Și nu mai ești acum
decât o firavă suflare,
la gurile vântului, cuvintele tac
livezile somnului nostru
încet se prefac -
ofrandă de sâni și freamăt ascuns
din susul bolților de ochi,
în plâns.

Eu am lacrimă sub pleoapă
și din ea priveai
un nebun prea frumos,
Este așa de târziu
Că nu m-ai oprit
Să văd ultimul anotimp latin
din noiembrie
Să te mai privesc odată
dormind,
Ca pe o tentație
a Firescului.