Cântecul călătorului obosit
Din nastere, de oameni si de soarta
fost-am haituit.
Si nime sa m-ajute n-a vrut nerasplatit

Fiecare a cerut câte ceva in schimb,
Ba unii chiar pe talpi au vrut ca eu sa-i ling
Sau sa le spun că-s chipesi si frumosi
Nimeni in lume nu sunt atata de falosi

Jigniri, injuraturi si scuipaturi...
Am stat si am indurat...
Dar sufletul, eu nu mi l-am schimbat.

In gânduri au incercat sa ma patrunda
Cu totii impreuna sau fiecare separat
Au vrut sa imi spargă
a inimii de fier cunună

Invins, ingenuncheat,
Cu capul tot mai jos plecat,
M-am ridicat
Si-am continuat
să lupt neincetat...

Dar... s-a sfârsit...
Acum am obosit
Cu soarta sa bat
Ma-am saturat.
Caci ce folos?
Ca sa ma bat pentru un os?
Si acela ros...?

Acum. nu vreau decat sa astept
Ca timpu-mi sa se termine incet
Ca ochii incet sa mi se stinga
Cand Moartea va veni sa ma atingă
Bucuresti, 1997