Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
Și eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci inima zdrobită răsună prin cădere
Și saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoțând din agonie un țipăt scurt și greu;
O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!
Ar fi o ironie să cânt eu flori și stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste și rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt!
Lăsați pedestrei poze minciuna curtezană!
Al cântului entuziasm
Respinge veselia spoită și vicleană,
Când totul împrejuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Și Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naște în amărâte zile,
Amar și el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!