Buciumul
ÃŽn darn moduli, o, fluiere,
Cântări de fală pline,
Căci moartea naște-n suflete
Ca viermi în flori divine.
A fost un timp de glorie;
Azi piere sub durere;
O suvenire tulbure
Prin noapte luce, piere
Ca visele plăcerilor,
A căror umbre line
Plutesc în sânul dorului,
ÃŽn ziua care vine.
S-a stins în umbra timpului!
Fatală moliciune
Prepară luptătorilor
Molatice cunune.
Fluierul
Cugetări amare! duceți negrul zbor
Sufletelor slabe ce s-abat de dor;
Însă voi, speranțe dulci și tinerele,
Împletiți cu roze cântecele mele!
Inima română
N-a perdut junețea cea viețuitoare,
Nici viteaza-i mână,
De plăceri molatici, n-a slăbit sub soare.
Buciumul
Nu-mi mai vorbiți de patrie,
Căci plânsul mă supune:
În mijlocul plăcerilor
Întristă tristu-i nume.
Plăpânda, blândă pasăre
Când cade sub prinsoare
Își mușcă fierul lanțului
Și bate-n aripioare.
Și fiicele Carpaților,
Gingașele căprițe,
Când cad în prada lupilor,
Se apăr din cornițe,
Dar frații-mi n-au virtuțile
Nici ăstor dulci ființe:
Plecați, se pleacă timpului
Și lungii suferințe.
Fluierul
Totdauna-n lacrimi nu s-or risipi
Inimile june,
Mâine cavalerul pe fugar în spume
Pe câmpul de lupte mândru va porni;
Paloșul cel splendid va luci cu fală
Pe coifuri de fier;
Știrea triumfală
Gloria română va purta la cer.
Dincolo de noapte, zorile lumină;
Dincolo de doruri, viața luce lină;
Numai ochii celor ce de moarte-s plini
Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini.
Buciumul
Văzut-am iarna luncile
Uscate, tristătoare,
Dar azi cu flori dulci, magice,
Se coper râzătoare.
Văzut-am fruntea verginei
Pălită, durerată,
Dar azi cu dulce purpură
I-e fața semănată.
Dar zilele, dar secolii,
Sub care totul piere,
Nu schimbă, dulce fluiere,
A țării grea durere!
Pământ al suferințelor!
Te pleacă și suspină,
Căci pentru tine soarele
În negură declină!
Iar tu, gingașe fluiere,
’Mpletit cu flori divine,
Precurmă melodiile
De tinerețe pline!
În darn mai cânți; accentele-ți
D-amor și libertate,
În inimile morților,
Cum crezi că pot străbate?
Așa cerească pasăre
Modulă pe morminte,
Dar nu mai mișcă sufletul
Acelui ce nu simte.
Azi sufletul românului
E rece ca pământul
Când iarna-ngheață fluviul:
Mai mut e ca mormântul!
Pământu-n timpii rozelor
Cu dulci flori se-ncunună
Și, sub lovirea fierului,
Mormintele răsună;
Iar tu, frumoasă patrie,
Rămâi în amorțire
Când tinerele cântece
Te cheamă la mărire!
Fluierul
Þară! șterge-acele triste lăcrimiori
De pe fața jună!
Împletește părul cu fragile flori,
Vechea ta cunună.
Căci sosește ziua cea de sărbătoare,
Ziua nunții tele cu mărirea ta!
Să nu te găsească stând îndoitoare,
Stând a lăcrima,
Mirele tău dulce ca cerescul soare!
Buciumul
În nici un timp plăcerile
Din sărbători voioase,
Pe frunțile fecioarelor
N-au pus flori mai frumoase!
Răsună, sună cupele
Și hora saltă lină,
Copiii țării bravilor!
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Ascunde-ți capul, pasăre,
Plângând sub aripele!
Veliți-vă-n nori frunțile,
Voi, minunate stele!
Voi, râuri dulci, secați-vă
Torentele suave!
Să nu mai ude buzele.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
ÃŽn patria vitejilor
. . . . . . . . . . . . . . .
M-apasă viața ș-aerul
Și sufletu-mi slăbeste!
Îți las, frumoasă patrie,
Eternă salutare.
Nu voi
S-am tot o mormântare!
Fluierul
Când să fii o stană rece mărmurată,
Dulce țara mea!
Din a noastră viață jună și-nfocată
Te vom re-nvia!
Viața ta-i a noastră, viață, sânge, nume...
Iar amoru-ți tânăr ne reține-n lume;
Pentru tine moartea drag vom înfrunta!
Până ce m-or sparge, dulce voi cânta!