Plâng stele,
ca roiuri de lumini
ce pier mereu,
și îngeri
ce s-au hrănit etern
din curcubeul tristeții...

Spațiul se frânge în mine
și face minutul secundă,
acolo, în noi.
Un munte și-o mare,
pe care le-mbrățișez obosit,
tot mai strâns,
în palmele mele devin
chip de femeie.
Din suflet
dau picuri de timp și viață
pe petala roșie a inimii
ce bate...
doamne, cum bate!...
... tăcere de foc
și zâmbet cosmic
într-o cadență
de arc peste timp...

Soarele aprinde ziua
ca o iubire pătimașă
pentru voi, îngerii,
ce n-ați știut niciodată
să plângeți.