semnam pe verso „i” cu o literă stacojie
înfruntam simbolurile tale definitive
cuvintele se negau unul pe celălalt curmându-și înțelesurile

nu mai știai cum să mă aștepți
orele se scufundau în flacăra toamnei
le treceam împreună vâslind într-o barcă de împrumut
apoi îți scriam un poem imposibil din care nimeni să nu înțeleagă nimic.

e bine că mi-ai desenat o literă Albă în suflet. din ea vor porni de-acum toate cuvintele
niște pești uriași care ne vor aduce infinitul cu umbra lor verde.

(despre tine nu pot vorbi încă. ești organul neputinței mele
mult prea aproape de fericirea deplină
de ultimul cer
de urmele unui început violet)

mereu în fundal exista locul acasă
din care cineva tot pleca în pământ
eu îi strigam numele în limba noastră obișnuită
se auzea doar o ultimă înflorire ca un splendid blestem
ochiul negru bătea ca un clopot în mine

nu mai știam cum să te aștept