Onirius

Din nou aici, în camera obscură
Unde obiectele sunt vii
Fiindcă viața-mi fură
Dându-mi să beau vise pustii.

Nu vreau să beau, însă mi-e sete
Iar apa vieții-i prea amară
Așa că sorb pe îndelete
Încă un vis cu gust de dulce ceară.

Licoarea-mi intră-n sentiment
Gândirea-mi otrăvește
Dar gustul ei efervescent
Și dulce, m-amăgește.

Simțirile mi s-au topit
În ceara de mătase
A visurilor de granit
Ce le-am sculptat în oase.

Beau somnul vesel amețit
Fiind atras de noapte
Dar visurile de granit
Mă-nchid în cifra șapte

Razele lunii sting arzând
Oglinda din perete
Și-ntr-însa parcă văd dansând
Trei umbre de schelete.

Pășesc pe nori ce nu poartă furia
Furtunilor năpraznice din realitate
Și mă cufund în nostalgia
Dorințelor nicicând uitate.