Eu nu voi fi existat!
Va fi fost doar un cal
care sărise în fântână să caute apa,
și ceea ce voi numeați versuri
vor fi fost doar potcoavele lui
boncăluind pe solul tare.
Poate că izvorul secase
sau se juca de-a v-ați-ascuns cu murgul ăsta.
Sau poate că, fără să-și dea seama,
devenise chiar el izvorul
și un altul se aruncase în spatele lui
scobindu-i lutul cu înverșunare.
Sau poate că și în spatele ăstuia din urmă
izbea altul cazmaua
și acest altul ducea în spate pe un alt „altul”
care mânuia târnacopul.

Ce mai!, va fi fost o lucrătură magnifică
săpatul acesta
și o desfătare să auzi toate boncăluiturile alea:
toc! toc! toc! toc! toc!

Nu, clar: eu nu voi fi existat!
Eu voi fi fost doar suma unor boncăluituri,
adică, la urma urmei,
niște interjecții.