Spirit liber, te-am legat în cătușe de argint și-am crezut că este bine să-ți schimb cerul și pământul, să-ți pun plumb tăcut pe aripi, libertatea să ți-o frâng, să te-nchid într-un palat, într-un turn îndepărtat.
Am crezut că poți atinge fericirea prin iubire, că de dor n-ai să te stingi, c-ai să zbori numai cu gândul.
Te-am adus în țări străine să nu ai nici o scăpare, să nu-ți înțeleagă nimeni graiul dulce si curat.
Iar palatul ți-e-nchisoare, temnicerul ți-e amant, dar tot te loveste-n suflet...
Umilința îndurată te transformă-ncet în stâncă, însă dacă el te-atinge ura toată ți se stinge.
Ii crezi ochii, îi crezi pielea, îi crezi zbuciumul sălbatic, îi crezi zâmbetul și râsul, respirația și pulsul. Vezi în el eliberarea, zborul sacru, infinitul... Iți e soartă și îți pare că nu-ți poți schimba destinul.
Vrei sa-l iei în zbor cu tine, să-i arăți minuni și taine ce în veci nu-l vor atinge.
Tu ești spirit, el țărană... tu lumina, iar el vânt... tu ești cerul infinit, plin de mii de lumi și sori – el planetă fără viață! Una este lumea lui și n-o poate înțelege. Tu ai mii de alte lumi.
Ești acum încătușat, însă nici un lanț pe lume n-o să poată să-ți ucidă universul și esența. Stai în turnul tău iar eu am pus cheia prea departe, în prăpastia durerii. Nu e cale s-o găsesc, deși dumul n-am uitat.
Spirit liber, te-am trădat! Ti-am luat tot ce aveai mai sfânt, ți-am ucis încet speranța, bunătatea ți-e-n mormânt.
Te-am hrănit doar cu pelin din secundele amare zugravite-n beznă crudă și în ura-nverșunată.
M-ai iertat mereu, dar eu... ți-am însângerat genunchii, te-am lovit apoi mai crunt, sufletul ți-am sfâșiat.
Spirit liber, blând și tandru, uneori te răzvrătești. Lanțurile-ti cad și plumbul te înalță dintr-o dată.
De ce oare atingi cerul și te-ntorci grăbit la mine implorându-mă să uit că există fericire?
Singur te înlânțuiesti și îmi spui neîncetat că nu poți trăi în lume fără plumbul de pe aripi, fără lanțuri, fără beznă, fără ură și păcat!
Tu nu vezi că totu-i van? Temnicerul te-a uitat!