Am vrut să intru într-un cinematograf,
Fiindcă auzisem că aș putea să mă cunosc .
Din nefericire, nu mai erau bilete;
Dar m-am zărit cu un bilet in plus,
Mi l-am vândut
Și am intrat în sala de proiecție.
M-am așezat în primele rânduri.
Dar, când filmul a început,
Am descoperit că nu vedeam nimic,
Fiindcă mă așezasem chiar în fața ochilor mei.
Am privit în dreapta și, remarcându-mă,
M-am rugat să facem schimb de locuri.
Am acceptat si m-am schimbat cu mine însumi.
Dar nici acum, deși mă vedeam pe ecran,
Nu reușeam să mă înțeleg.
Am ieșit din cinematograf,
Am intrat într-un bar
Și m-am băut sub formă de cafea.
Am pornit pe străzi, căutându-mă disperat.
E drept, mă vedeam peste tot;
Dar treceam atât de repede
Pe lângă mine însumi,
Încât nu aveam timp să mă analizez.
Atunci m-am îndrăgostit de mine;
M-am însurat, dar am divorțat îndată,
Pentru că nu reușeam să mă cunosc.
Apoi m-am dus la un doctor,
Care semăna uluitor cu mine.
El mi-a prescris să mă înghit de trei ori pe zi,
Sub formă de pastile;
Dar nici asta nu m-a ajutat.
Nefericit că nu mă puteam determina,
În jur neexistând decât eu,
Am renunțat la a-mi găsi sistem de referință.
M-am sinucis și m-am îngropat,
Bineînțeles în mine însumi,
Deși eram obosit să mă învârtesc
Mereu, în jurul meu;
Eu fiind spațiu,
Timp,
Materie,
Și antimaterie.
Apoi, văzându-mă mort,
Am început să-mi intonez un marș funebru.
Dar deodata am avut o revelație:
Nu eu scrisesem marșul, ci un oarecare Chopin!
Mai exista deci și altcineva in jur,
Cineva pe care nu-l văzusem,
Pentru că mă căutasem numai pe mine.
Atunci am vrut să mă ridic din mine
Și să-l caut,
Ca alături de el să mă pot determina.
Dar era prea târziu,
Căci murisem demult,
Și începusem deja să mă descompun
ÃŽn mii de EU.


din "În noi e un cer mai adevărat"- Tel-Aviv-1984 (C).