ÃŽnainta greoi,
căzând în el însuși.

Aceeași senzație:
creștetul îi cobora până în dreptul
pleoapelor,
apoi al nasului și al bărbiei,
până când fruntea
îi ajungea la glezne.

O formă străvezie
Rămânea în loc.
Transparentă
plăsmuire
de nimeni și nimic
atinsă, maculată.

ÃŽnainta opintit,
golit de el însuși.

Zvârcolit, ca un șarpe,
își arunca din când în când
capul spre înainte
ridicându-și privirea nesigură
la nivelul ochilor.

Doar atât, cât să fie sigur
că printr-o tresărire
putea oricând reveni
la starea inițială,
legându-și destinul
de această rară și incertă
suprapunere.

Hotărî să sigileze ideea asta,
s-o pună în lacră,
sub aprigă taină,
ca nimeni să n-o întineze,
ca nimic
să n-o răstoarne,
să n-o întoarcă.

Altfel, în lipsa Gândului,
ar fi rămas aidoma chiupului
făr’ de amețitoare licoare
aidoma rodiei
fără miez suculent,
golită de inima zemoasă,
roș’ aurie.

Și-atunci,
nimic și nimeni
n-ar mai fi în stare
să-l adune întreg
la loc,
să-l recreeze
din neant.

Și n-ar mai fi fost el
acela care
continua să înainteze,
alunecând în hăul
din sine.

Îl tresărea
din când în când
Neliniștea
și-atunci, abia atunci,
se reîntrupa
ca Om.