Poporul meu bătrân sărac, proscris
Durerea ta în sânge să mă spele
Ca un cuțit înfipt pân' la prăsele
Care m-a vindecat, nu m-a uscis.

Încep să înțeleg că m-am găsit
Un Don Quijote viața mi-o frământă
Dar rătăcirea-i de sorginte sfântă
Și drumurile lui de in topit.

Ulcioarele, încet, le torn pe gât
Să uit că nu mai am cui da de știre
Să-mi fac curaj, să merg în cimitire
Și morților le-aș ține de urât.

Mă vezi și tu încolo și încoace
Făcând greșeli, aproape ordinare
O picătură de nisip în mare
O veste de război râvnind a pace.