Întoarcerea lui Zalmoxis


Din peșteră-n peșteră, din munte-n munte, din labirint
în labirint, din noapte-n noapte, din vis în vis,
din om în om, al nimănui și al tuturor
fără de moarte se întoarce Zamolxe
printre convivi la ospățul ales.
Cu lungi papirusuri sub braț apare nemuritorul,
pe fiecare privindu-l cu ochii de dincolo de ochi,
desfiră tot ce se-ntâmplă sub soare, sub lună,
văzute și nevăzute, dincolo de vieți și morți –
neîntrerupte faceri, desfaceri.
... omăt cât omul, vânturi de primăvară, zămisliri,
cutremure și diluvii, nașteri fără de număr,
în aer de tilinci învăluiri de turme în munți...
Cu orga cocorilor din smalț de-azur
până-n izvoare de-argint vuind,
cu despletitele, strigătoarele focuri pe culmi,
în strai de nuntă ceresc străluminat se întoarce Zamolxe,
cu ochi neadormiți nicicând,
în stele citind, recitind ceru-nfrunzit, înflorit
tot mai înalt pătrunde-n Cuvânt,
neatinsei rostiri răpind tăcerile caste.