Oasele ne sunt din ce în ce mai goale
din ele se scurge-a timpului esență,
simțim cum măduva depărtării, moale
ne-mpământează aripile în absență.

Umerii ne sunt din ce în ce mai plini
însângerați latent de-albastra năzuință,
purtăm averi poveri de astre și de spini
îmbătrânind cu generoasă îngăduință.

Și numai zborurile vagi din altă lume
ne merită apropierea când se-nalță
până la sanctuarul regăsirilor postume
cu-a îngerilor nefirească transparență.


15 martie 2002

Din volumul "Geometrii singulare",
sept. 2003, editura Pro Transilvania,
Bucuresti