părintele meu își sădește-n obraz
un cer de tăceri inorat de necaz
nu spune nimic și desigur nu plânge
da-l simt lăcrimând pân' la mine în sânge

când albul de negru nu-l poate alege
îl doare că-i slab și nu poate-nțelege
în ziua de mâine ce-ar fi să se-ntâmple
cu fiul mai mic, cel cu lanțuri pe tâmple

și-n clipa când doarme tristețea-i e trează
o văd cum îl sapă și-l împuținează
iar eu nu găsesc îndrăzneala de-ai spune
că-mi crește un suflet de fier și cărbune