eu înfășor marea peste glezne și tac altfel voi jigni inevitabil peștii
cu preamultul meu albastru despărțitor de cuvinte
peștii n-ar mai ști încotro merg unu doi trei patru
și i-ar prinde un pescar sărmanul pentru ultima lui cină

fiii risipitori au întotdeauna un maestru așa mi-a zis cândva bunica
este el Rătăcitul cel fără drumuri
și de aceea orice răscruce li se pare destin
și orice destin li se pare miracolul călătoriei

îți spun Rameau plăcerea de a fi este uneori mai bun ghid
decât posibilitatea de a nu fi
și apoi ce mai contează realitatea din afară
cînd aici în labirintul nostru regăsim fascinante făpturi mute
prin păduri cu arbori încă nefabricați în hârtie
firește de scris sau de împachetat peștii

și nu mai scriem Rameau decât cu policele degetelor
un poem în piatră să rămână apele să-l șteargă
fiindcă arta de a păstra tăcerea în cuvânt
este adesea mai dură decât orice stâncă din lumea asta



*Poezie-răspuns lui Adrian Graunfels