Cînd spre sară steaua zilei, lin, coboară să se culce,
Și cînd apa la izvoare ne grăiește limbă dulce;
Întunericul cît crește, ni se face tot mai drag,
Și-n afund stelos ne ducem cu sărmanul gînd pribeag.
Dar prin ceață, cîte doruri vin atunci să ne robească,
Conturînd, pe fața stelei, fața lor prietenească...
Amintirea ne arată prin a lacrimei cristal,
Un mănunchi de flori uscate, zile fără ideal.
Ce trecutului dau formă - și atunci un glas ne cheamă.
Glas al lumei adormite, îndulcit cu dor de mamă,
Ce s-aprinde de iubire, unde soarele e stins,
Și-n lumea neființei întrupează dornic plîns...

De la zorile voioase pîn’ la nopțile eterne,
Sub un cer fără lumină, marea-n valuri se deșterne
Și viața e ca luntrea, ce plutind pe-al mărei larg,
Este prinsă de furtună, fără pînză și catarg...
Leagănul, ce înflorește mic obraz cu trandafiri,
O victimă pregătește lacomei nefericiri:
Iar în zarea luminoasă, pe suișul tinereței,
Ades foarfeca dorinței taie firele vieței:
Dacă uită pe om moartea într-o lume de amaruri,
Pe-a lui barbă încîlcită, bătrînețea pune varuri:
Ierogrifele durerei a lui frunte o sluțesc,
Iar a morții stinse raze trist în ochi îi amurgesc...
Tot e pulbere și tină – nimic bun, nimic statornic
Un val crește, altul scade: și durerea vine spornic;
Ochiul dragostei viclene e un rece luminiÈ™,
Iară genele-i stufoase ades morții sunt umbriș:
E prea vitregă lumina-i, ca pe om să-l veselească:
Mulțămirile sunt fructe ce în gură se fac iască...
Binele se cîntărește ca și pînea pîn’ la dram:
Pe altarele vieței, fericirile n-au hram:
Samănă icoana lumei cu un cîmp bătut de brumă.
Unde patima și ura omenirea o sugrumă.

Și cît zvon de răutate și de oarbă dușmănie,
E-ntre lumea ce se duce și-ntre lumea ce-o să vie!
Ce obraz cu două fețe a rămas acest pămînt
Cum hlizește răutatea și pe margini de mormînt!
Cînd bogatul la pat cade, între rude ce răscoală!
Dacă merge el spre bine, clironomii merg spre boală...
Apoi, iată, moartea pune cu viața rămășag,
Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag;
Cu blîndețe îngerească, un visternic de colaci,
Milostenie de pîne și de brînci, dă la săraci...
Mișelie! mișelie! să nu poți găsi iubire
Nici pe margine de groapă, unde vezi a ta menire...
Mult amar și mult ridicul, întrunește o făptură,
Ce se naște prin iubire și se mistuie prin ură...
Nu-i credință-n cele bune, toți argintului se pleacă,
Azi, o cursă e cuvîntul: om pe om azi se dezbracă...

La bogați lampă de aur, la sărac opaiță:
Cînd au unii canapele, alții nu au laiță...
Sărăcie, sărăcie! ești a veacului oglindă,
Lac de plîngeri, peste care trist minciunile colindă:
Mulți te văd: te căinează însă toți te amăgesc...
Pe adîncul tău de lacrimi, cei bogați voioși plutesc...

Dar zadarnic plînge lira și rimează în dureri,
Căci meteahna și păcatul nu-s de astăzi, nici de ieri:
Ca un dascăl pe catedră, poți să-nșiri cuvinte multe,
Nimeni n-o să ție samă, nimeni n-o să te asculte:
Interesul și cîștigul stăpînind acest pămînt
În zadar aș cerca-n versuri mintea mea să o frămînt.
Aur cată, aur strînge, pentru pofte aur dă-le,
Nu cenușa de pe nouri, nu spoiala de pe stele;
Altfel ești gunoi de stradă, nu-i la tine nimic bun,
De li-i arăta nivelul, te declară de nebun...
Ba, cu unii vei păți-o și mai rău – bătrîna vulpe
Se va face că te-admiră, ca mai greu să te-nculpe:
Bîrfitori de meserie, cu otravă în cuvinte,
Negustori ce cu minciuna tîrguiesc și pe morminte,
Pizmuindu-te din suflet, or găsi că-n vrun cuvînt,
Te-ai atins de vrun luceafăr sau de barba unui sfînt...

Adevăr, plătit cu lacrimi și cu nouri de amar...
Rază tristă, călătoare peste al minților hotar,
Tu ești far ce luminează al nefericirei port,
Ești făclia ce mîhnește fața palidă de mort...

Să scrii versuri, s-alungi dorul, să cînți jalea ta pe harpă
Pentru ce, cînd cugetarea azi se vinde ca o marfă?
Oare da-vor ascultare versului cei ce n-ascult
Decît psalmul desfrînărei, decît al beției cult?
Parcă văd pe egoistul și pedantul cum zîmbește
Și din cînd în cînd privire veninoasă dăruiește;
Dacă n-are ce să zică, în tăcere el se-neacă,
Și atunci limba lui ia formă de cuțit închis în teacă...

Poezie, tu pe mine mă cutremuri, mă uimești,
În noiamul de luceferi arzători, cînd mă răpești:
Și în noapte mă cuprinde dorul morței ce-i eterne,
Ce-ntre mine și viață noaptea nopților așterne,
Și-atunci văd cu ochii minței lumile ce-n spațiu trier,
Răpede ca nebunia în sminteala unui crier:
Apoi cînd din nouri iese luna, dragostea bălaie,
Și revarsă peste ape și cîmpii a sa văpaie,
Iar la haosul de noapte, drăgălașa cu cît crește,
A pămîntului icoană tot mai mult o limpezește,
Cum privesc atunci la dînsa, și cu ochii urmăresc
În bulboana cea cu stele, stele ce nu mai trăiesc...
Poezie, poezie, cum te simt nu te pot spune:
Tu ești dulce pentru mine și de-mi dai amărăciune...
Gingașă rouă de lacrimi, între toate mai aleasă,
Ai un farmec ce întrece sărutarea de mireasă,
Dar cînd ochii privesc lumea, unde nu-i nemica bun,
Ei în negura mîhnirei ca și soarele apun,
Și atunci al morței nour mă cuprinde fără veste,
Și-n pustiul întuneric, și ce este nu mai este...

Unii stînd mai jos de lacrimi și-al durerilor săgeți,
Înțelepții ce din fire minte n-au de înțelepți,
Lungi șiraguri de cuvinte poreclite adevăr,
Pun pe firul judecăței, cel subțire ca un păr,
Și dînd vina pe un suflet, ce iluzii nu mai are
Ei cu multă iscusință teorii scot din sertare.
Cel ce pe nefericitul vină caută a pune,
Puie vină pe morminte și pe soarele ce-apune...
Unde s-au văzut aleșii, cînd viață au senină,
Să-și urască a lor zile, dacă alții n-au lumină?

Dar mai gingașă minune, decît tine, poezie,
Este a copilăriei alintată bucurie;
Și ce poate la viață mai cu dor să ne atragă,
Pe întregul jalei, unde fericirea nu-i întreagă?
Ce-i mai scump, mai drag la casă, mai odor’ ca un copil,
Cînd pe brațe, mititelul, furișîndu-se tiptil,
Te îmbată cu a sale cuvîntări neînțelese,
Gîngăviri ce de părinte pot fi lesne înțelese...
Și atuncea cîte visuri pentru care n-ai cuvinte,
Într-un viitor departe îți plutesc pe dinainte,
Printre rîuri de lumină și ogoare de senin,
Unde lacrimile sacă, unde nu răsare chin,
Colo-n depărtarea minței, care trece și de stele,
Pe a gîndurilor culme vezi minunile acele,
Ce o minte omenească n-ar fi-n stare-a le găsi,
Dacă dorul și iubirea de părinte nu ar fi.
Dar ce soartă vă așteaptă, dragi mlădițe azi în floare?
Cum vor fi a voastre zile, nourate ori cu soare?
Zvon de glasuri depărtate, ce din ce în ce mai tare
Se aud – vin cu grăbire de la soarele răsare:
Veacul este pe sfîrșite – la o mie nouă sute
În curînd o să ajungem; faptul zilei se ivește,
Și el multe și mari fapte tinerimei pregătește.

Omenire viitoare, ce cu înțeleapta minte,
Și cu brațe oțelite vei păși tot înainte,
Multe fapte azi urzite, le vei țese-n viitor,
Tu, cînd lumei vei aprinde candela dreptăților...

Ce frumoasă, ce măreață! Va fi ziua biruinței,
Ziua, cînd stăpînă fi-va pe pămînt domnia minței;
Atunci liniștea și pacea vor aduce-atîtea haruri,
Cîte-acum aduce prada: suferințe și amaruri...
Și va fi cu voi lumina, cînd în negrele morminte
Vor dormi păcate negre și gunoi de moaște sfinte...
Spre folosul omenirei vor veni tot rînduri-rînduri,
Pe aripile științei înmiirile de gînduri,
Și cu muncă mai puțină va fi lan mai roditor,
Cînd desoperiri mărețe vor sta lumei de-ajutor...
Într-un secul fără patimi, nu va rămînea nici praf
Din durere, din robie, din ruină și din jaf...
Veșnic floarea fericirei, pe pămînt va fi în floare,
Cînd în lumea cugetărei, cugetarea va fi soare.