Dacă ceea ce există nu este,
iar ceea ce este nu se arată
decât în sine și pentru sine,
ce altceva ne rămâne de făcut decât
să îngemănăm într-un urcuș inițiatic
disperarea de a nu ști cu înțelepciunea resemnării.

Și printr-o astfel de prismă spiralică,
de acolo de sus, de la capătul urcușului,
din apropiere de noumen,
lucrurile lumii să apară ca niște homeomerii
gata să se constituie în universalii
și să-și afle culcuș în poala divinității.

E singura cale de a ne mântui prin cunoaștere.