Cât am fost piatră într-un zid de mănăstire
nimeni nu m-a știut; timpul s-a scurs prin mine
ca printr-un ochi orb; păsări simbolice
mi-au ciugulit globulele roșii din sânge
și m-au lăsat ca pe-un ciob de cristal
sub geana unei veșnicii incolore.

Seara
un înger ă veghe din înalt, iar la sărbători mari
un duhovnic cu degete de lumină mă stropea cu isop
- pielea mi se înduioșa atunci ca o petală de lacrimă
picurată pe-o floare și câteodată visam
că prin mlădițele de cuvinte care-mi șușoteau pe la tâmple
mă voi putea ridica din somnul meu mineral, să pot gusta
măcar încă o dată dulcele nectar al vieții.

Dar cât am fost piatră într-un zid de mănăstire
nu m-au durut gândurile, nu m-a fript
ura nimănui, iubirea aproapelui nu m-a trădat;
nu mi-am plâns soarta pe umerul îngerului,
nici cu propria umbră nu m-am certat.
Cât am fost piatră într-un zid de mănăstire
am cochetat cu spectrul unei posibile fericiri nominale,
cum cochetează o rază de soare cu umbra viitorilor nori;
în nopțile cu ceață mă retrăgeam din țesătura materiei
în șoaptele unei rugăciuni.
De atunci,
din acea vreme,
de când eram piatră într-un zid de mănăstire,
am învățat limba pământului.