stau și mă gândesc
cum trece timpul de ușor
eu sincer nu speram să mă găsesc
pe mine în îndepărtatul viitor

dar iată sunt aici
mă ating, pot să spun
cu mâna pe inima cât un arici,
că sunt mai mult decât un pumn de scrum!

am ajuns, mi-am prins din urmă
gândul ce mă mistuia,
atunci amarnic el mă chinuia...
eram mânzul vitregit de turmă

dar acum, pe piedestal
vorbind mulțimilor tăcute
mânzul se transformă-n cal
cuvintele apar nebănuite...

și eu rostesc, mulțimea cântă,
sunt Zarathustra reîncarnat...
ei cred tot ce le spun și urlă
păcat că-s doar un orator ce-ncântă...

păcat că am trăit...
pentru ca să descopăr că era mai bine ca să fi murit!