În nesfîrșirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolțită
de frunzele și de greșeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoțit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări și aștrii nopții.

E larg; puțin e, rar și este totul.
De ochii mulți văzuți de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
și colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărți mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet dușman aud și mă-nspăimînt
nu de ceilalți, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrșit,
de corul ce cînta mereu cu noi
și tîlcurile sure ale vieții.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-așază față-n față cu-adevărul,
și nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
și porțile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzișuri,
se-nalță luna precum rodul alb,
și omul împăcat acceptă soarta.