acupunctura cântecului de cuc îți făcea bine cândva.
curcubeele puse la macerat în desișul ploii erau și ele
o soluție împotriva gălbinărilor. ascultai târâș-grăpișul plantei otrăvitoare
urmăreai cum se desprinde valul de restul apei, traversai broscăriile.
o creangă uscată bâjbâia prin verdeață până dădea de fața ta
și rămânea nemișcată
în poziția șarpelui pregătit de hipnoza finală.

a urmat hieroglifa pietrei incrustată pe geamul spitalului
citindu-și propriile semne demențiale,
inima tinerei florărese în zi de florii pâlpâind din floare în floare,
saliva sărutului de copilandru prelingându-se dulce
din colțul gurii uimite... „un' te duci tu, răcușor?”
„mă duc, broască, să mă-nsor!”
„ia-mă, răcușor, pe mine că cu mine ți-a fi bine!”
„eu, broscuță, te-aș lua, da' ți-i rece cămașa.”
gol paharul. gol paharul pe dinafară. pleoape muiate în sare. ape. adăpători.
unde-i cârtița care te gâdila astă vară la talpă?

degetul cel mare de la picior o ia mereu înainte,
că e mai mare. venele varsă viață.
apele au lustruit solzi, aerul a lustruit șoimi.
(uite că degetul mic vine și el din urmă.)
se pare că ne-am lecuit. acum putem suferi cu adevărat.

sala de așteptare. craterul scrumierei.
ușa cu mâner de aur și broască de-argint.
monotonia de dincolo. și tu pe scaunul verde-chihlimbariu de masă plastică
și deodată – mirosul acela otrăvitor de poezie nescrisă.