Atât de singur sunt în noapte
Încât mă-ncearcă nemurirea.
Doar într-un colț de suflet crește
Răsadul ce mi-a dat iubirea.

I-am pus credința adăpost,
Să se-nfiripe și să crească.
Îl ud cu lacrime curate
Și îl aștept să înflorească.

E lung al florii anotimp,
Și vânturi aspre-i dau târcoale,
Cercând s-o rupă de la mine,
Să o dezbrace de petale.

Vor s-o usuce, să se treacă.
S-o schimbe într-o simpla iască.
Eu nu renunț, mă lupt cu lumea,
Iar floarea tot o să-nflorească.

Va crește rădăcini în mine,
Ce mă-ntăresc și-o fac dorită,
Peste un timp, când va fi floare,
Va ști de cine e iubită.

O să presare-n jur semințe
Din care vor rodi lăstare,
Iar eu a lumii răutăți
Le voi privi cu nepăsare.