cerul își duce stelele de ceafă
ca și cățeaua puii în culcuș
se stinge lumânarea vieții mele
își risipește ceara caldă-n tuș

atât de mult atunci eu îți vorbesc
zăpezile au început să creadă
dar nimeni nu clintește zurgălăii
ai săniei ce-așteaptă în ogradă

scot mâinile un fornăit de coarne
fruntea renilor - aburită și tare -
împungând nesfârșitul înalt
îmi împătrește sufletul picioare