31. tatălui meu care a gustat
din singurătate împletindu-se cu
apele, cu ființele nopților, cu
șlepul acela imens în burta căruia
pietrele-i erau oglindiri
ale chipului, care și-a uitat
de inimă și a învățat să fie
el însuși plecare, dar neîncetând să
rămână treaz chiar și cănd
șerpii se-ascundeau în parâme,
chiar și când lupii stăteau la
pândă îmbrăcați în piei de bintă
și miezul nopții încremenise
peste el, nu-și uitase acasa,
nu-și uitase fiul și fiicele,
născându-i din ceața dimineților,
privindu-i cum aleargă pe
maluri verzi, cum râd și cum el
atât de împietrit devenea lacrimă
fierbinte și surâs până ce noi
dispăream și rămânea singur înotând
alături de dumnezeu printre sloiuri vii.


32. într-un cântec de suferința
a necunoaștere devin răsăriturile și
apusurile de soare și totul
se ferește să fie născut din izvor,
chiar și lumea se usucă
înaintea întomnării. încuiat în
foc. O să ne îngropăm în rușine
amintindu-ne viața la lumina
înfiorărilor îndrăgostit de
delta în care gândurile-ți zemuiesc
molcom. Copii coborând pe cozi
de zmee, sâmburii adormirii
și pământul tăvălindu-se în el
însuși, râzând de jocul nostru
de-a supraviețuirea.


33. în depărtarea pământului îmbătrânea
tălmăcindu-și clipa morții, simțind
lipsa, părăsirea prin care nu mai
merg umbrele oglindite din
somnul miezului de noapte. mă
uit în gând și citesc legende ale
vocilor cândva auzite pentru frunza
pe care se dezmiardă o mirare
de fluture, nu suntem de față și
tâmpla, cerul se-ntind pentru
vii, încrezându-ne în neașteptata
prăpastie ruptă atât de uimitor din suflet.



34. lumina ca o inimă de zeu
întors spre tine și nevăzutul cum se
înaripează sub unghia neagră
a piele de frumusețe se-mbracă
totul și nu ne urmărește nici o înțelepciune
nici măcar acea presimțire
a durerii. Pe dealuri ciopârțite
călătorim, pe cocoși chagalici
zările îndepărtându-le
cu respirația rece. pe două scaune
între mareele acestei lumi nichelate
privirile închise-n ochiul
soarelui și gustând din carnea
extazului. Ființa ta se grăbește
să ucidă prelungindu-mă până
dincolo de porțile templului de rumeguș,
un cuvânt se aprinde așa cum
se-aprind stelele căzând din teamă,
din uimire, din strigătul unei păsări.

35. cineva mă tăgăduise. cu o halbă
înspumată de nemurire cântam. Eu,
tu, strigoi prin oasele albe și
nenăscute și din înalt cad cercuri
ale dragostei, copii de iele și
totul seamănă a altă întâmplare. devreme
să avem timp de privit și să
ne-adunăm în păr toate vietățile
pământului. sculpez în aer
struguri pentru beția din astă seară
și stinge lumina acestui întuneric când
deja leoaica-și cheamă puii.
fumăm câte o țigară
în recreația dintre milenii
și avem ora sfârșitului.