Ar fi bine să pășești spre o fericire oarbă
Șoptea ea în urechea întunericului în fiecare noapte...
Poate bătăile de aripi vor fi mai puține
Și te vei scula încetul cu încetul...

Dar poate nu ar fi atât de bine sa uiți
Craterul neputincios care te-a născut...
Să îți ridici ușor mâinile, fără a trezi pe nimeni...

O voce firavă se aude din capătul posibil al orizontului
Se ineacă în propria ascultare
Þese firele ultimei întâlniri cu celălalt
Se urcă într-o nepăsare cutremurătoare.

De ce luminile întrezărite se îndulcesc cu fiecare bătaie de aer
Cum de nu se uită firul ierbii prea mult aplecată
Oare ne gustăm gândurile cum ne uităm în spatele lumii?

Hai să ne cântărim poziția mâinii
în balastul etern al unui copac
lasă minții un singur scop
de a pluti deasupra unei aripi grele de flutur.