Prolog

Visând tolănit pe creierul moale,
vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua până m-oi sătura.

În sufletul meu bătrânețea loc n-are,
giugiuleala senilă nu-și află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumusețea-mi în floare –
de ani două’ș doi.

Ce-mi tot umblați cu leșinături!
Ce-i dați voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-ați da peste cap, eu știu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.

Vino să-nveți, din saloanele tale,
vino, gingașă poezie slujbașă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărți de bucate.

Pot, de vreți, să m-arăt de cărnuri turbat,
nuanțat pot să fiu, ca și cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu
nu bărbat,
și nu eu,
ci un ireproșabil
nor cu pantaloni!

Nu cred într-o Nisă de carnaval!
Paiațe v-arăt, jucându-le sforile –
bărbați mai stătuți ca un colț de spital,
și femei mai uzate ca zicătorile.

1.

Credeți cumva că vorbește-n delir fantezia?
Astea-n Odesa s-au petrecut
și s-or mai petrece...
- “Vin la patru”, spuse Maria.
Și e opt.
Nouă.
Zece.

Seara posacă
din fereastră-a fugit.
Decembrie.
Noaptea sinistră-i de pază.
Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit,
Hohotesc și nechează.

Nici nu mai sunt de recunoscut:
un vlăjgan,
găligan
care geme pierdut...
Ce vrea
O hănănaie ca aia?
Multe vrea hănănaia!

Că ești bronzat ce-ar mai conta!,
și că nu-ți vibra inima nici cât o bardă...
Noaptea-i acum vibrația ta
și-n ceva feminin și molatic
ar vrea
să se piardă.

Eu,
găliganul,
stau la fereastră încovoiat,
topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam.
Am dragostea ei sau n-o am?
Va fi dragostea mare –
Sau un fleac, de-aruncat?

C-un asemenea trup, gânduri vane:
și-o dragoste mică e bine să ai,
o drăgosteluță încai...
Nu-i plac claxoanele de camioane.
Îi plac clopoțeii la tramvaiele cu cai.

Și iarăși
în fața pistruiată a ploii
- în geamul de picuri tărcat –
vârându-mi fața de păgubaș,
aștept, împroșcat
de tunetul fluxului vast din oraș.

Miezul nopții – cuțit –
din urmă, tiptil,
iscusit,
a lovit!
Și ceasu-al doisprezecelea, departe,
bufni, ca pe-un butuc
un condamnat la moarte.

Ploaia cu șuier să intre încearcă,
crispată de groază
la geam –
și urlă himerele parcă
pe Notre Dame.

Ce, blestemato,
nu ți-e de-ajuns?
Un strigăt îmi sfâșie buzele. Fierb.
Și ca un bolnav, de pe pat,
pe ascuns,
sare
un nerv.

Abia s-a mișcat,
șovăielnic balans,
apoi, agitat,
și-n curând
alergând,
și după el alții la rând,
țopăie-n dans
înverșunat.

Tencuielile-mi cad, petic cu petic.
Ia-le și cară-le!
Nervii,
mari, mici,
saltă frenetic
dansul bezmetic,
până când li se moaie picioarele!

Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.
Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie.
Deodată, hotelul își iese din minți,
clanțele-i clănțăne
ca niște dinți.

Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.
Frapantă ca un “poftim, în sfârșit!”
Mănuși de-antilopă fremătându-ți:
- “Tu știi...
mi-ai spus,
mă mărit!”

- Mărită-te, zic,
Nu-i nimic…”
Nu mârâi ca ursul.
Nu par întristat.
Sunt calm cum e pulsul
la un răposat.

Așa îmi spuneai
- mai ții minte? –
“Jack London,
amor,
pasiune…”
Ei da,
dar eu știam una: “Băiete, ațin’te!...
Că, fiind o Giocondă mata,
Gioconda se poate fura.”

Și furată mi-ai fost…
Și ies iar să mă joc,
luminându-ți curbura sprâncenelor
la al dragostei foc,
în casa prădată de nenoroc
trăind, haimana fără rost!

Mă ații, ți-e ușor:
la tine-s mai puține smaraldele smintelii,
decât copeicile la un cerșetor...
Că Pompeiu-a pierit
sub Vezuviu-ațâțat,
ai uitat?

Ei!
Voi, domni,
amatori
de amor,
de sacrilegii,
de-a crimelor larmă,
văzut-ați
ceva mai îngrozitor
decât
fața mea
când
e calmă?

Simt
că nimic
nu înseamnă-acest “eu”.
Cineva dinlăuntru
mi s-a smuls, a fost greu.

Alo,
mama?
Fiul dumitale e suav de bolnav!
I-a luat inima foc.
Mamă, nu-s glume.
Spune surorilor,
Liudei și Oliei,
că-i grav, că nu-i grav,
dar el nu mai are ce face pe lume.

La lume se-ntoarce cu spatele:
cuvintele lui
sunt scuipate din gură
și azvârlite ca prostituatele
dintr-un bordel în flăcări și zgură.

Dacă adulmeci –
miroase-a prăjeală!
Sunt chemate
în grabă
căști sclipitoare.
Vin pompierii cu cizmele
bocănitoare,
dar arde o inimă!
Nu se intră năvală.

Sunt singur, cu ochii în lacrimi,
holbați – cât butoaiele-or fi!
Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârșit:
Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!
Dar din inima-n flăcări
nu-i chip de sărit!

Pe-o deschizătură
arzândă, pe gură,
un sărut se ivește carbonizat,
căzând în gol, aruncându-se-n drum.
Te cheamă,
mamă!
Biserica arde, stranele-s scrum.

Din țeastă
cuvinte și numere ies, figurine,
ca palizi copii din ruine.
Spaima –
fumegând, înălțată,
vrea de bolți să se-apuce
ca dintr-o “Lusitanie” torpilată
niște brațe năuce.

În căminele lor
oamenii tremură-amar
sub incendiul cu sute de ochi de lumină.
O, tu, ultim strigăt –
măcar
despre faptul că ard, prin secoli suspină!

2.

Slăviți-mă!
Cu mine pe cei mari nu-i măsor.
Peste tot ce-am făcut
“nihil” pun.
Nimic și nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun?
Cărțile?
Ce sunt cărțile lor?

Despre cărți
eu așa credeam mai nainte:
un poet
doar deschide gurița inspirat heruvim,
și deodată pornesc dintr-însul cuvinte –
poftim!

Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,
ei caută, umblă,
ba fac bătături de cât trebui’ să umble,
până când din nămolul inimii-apare
peștele timp licărind între umbre.

În timp ce fierb și scârție rime
și privighetori și iubiri în zeamă de lună,
strada e-o limbă crispată-n întunecime –
nu poate să strige, să spună.

Umflându-ne-n pene trufașe,
turnuri Babel înălțăm în orașe:
dar timpul mereu le doboară,
și-amestecă graiuri
și fostele-orașe
le ară...

Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,
un țeapăn gâtlej unde strigătul zace:
de-a curmezișu-i, bleojdite, rămaseră-așa
trăsuri costelive, taxiuri bondoace.

I-au ros, pașii, pieptul.
Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala.
Orașul o-nlănțuie cu-al beznelor vrej.
Și totuși!
Când strada
în piață și-a strigat îmbulzeala
ce-i sta în gâtlej,
m-am gândit:
e pedeapsa din urmă,
e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială!
Dar strada un răcnet o scurmă:
- “Haleală!”

Spre-alde Krupp și-alți Kruppșori se încruntă orașul
zburlindu-și sprâncenele-amenințătoare;
din gură
- cuvintele-s moarte –
cadavre se scot;
numai două trăiesc și se-ngrașă, îmi pare:
unul
„canalie”,
altul
„borhot”.

Poeții-o iau razna
când strada le iese nainte
și plâng cu sughițuri, cu părul măciucă:
„Cum poți să mai cânți
cu-aste două
cuvinte
despre amor,
despre-o floare de rouă,
despre-o duducă?”

După poeți
vin miile-n goană:
învățăcei
și prostituate
și antreprenori...
Opriți-vă!
Domnilor!
Nu cereți pomană!
Nu fiți cerșetori!

Noi, cei robuști, cu pasul de-un stânjen,
cicloane,
să nu-i ascultăm: să-i sfâșiem
pe-acești ghiftuiți gratuiți alipindu-se ghem
la fiece pat de două persoane.

Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuțitul la os,
să le cerem
oratorii și imnuri?
Lor, oare?
Vom scrie noi înșine-acest imn tumultos
din fabrici și laboratoare.

Ducă-se Faust
în feerii de rachete
pe parchetul ceresc cu mefisto-așadar!
Eu știu,
pentru mine,
decât cuiul din ghete
fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coșmar!

Eu,
gură de aur,
ce vestesc viață nouă,
celebrându-vă trupul,
dând inimii stele
- adevăr vă zic vouă –
un mugur de viață
mai scump mi-e decât zămislirile mele.

Ascultați
de profetul
agitator,
Zaratustra ce tună din buzeele-obuze!
Noi,
chipuri-cearșafuri de sărman dormitor,
cu buze-atârnând candelabre-meduze,

noi,
ocnașii orașului – leprozie-nchisoare,
unde lepra de aur și noroi ulcerează,
suntem mai puri ca azurul Veneției care
de mări e scăldat și de-a sorilor rază!

Doi bani nu contează la mine cuvintele,
că nu-s oameni ca noi,
cu vărsat de funingeni, în Ovidiu,-n Homer...
eu știu
că și soarele
le-ar întuneca zăcămintele
sufletului nostru aurifer.

Nu-n rugi e nădejdea, ci-n mușchi și în vine.
De dania timpului nu mi-i!
Oricare
din noi
în mâna lui ține
curelele de transmisiune-ale lumii!

Golgote de auditorii-am urcat
la Petrograd, Moscova, Odesa și Kiev...
la fel,
mulți – osândindu-mă –
mulți au strigat:
- “Răstigniți-l,
Răstigniți-l pre el!”

Dar mie
voi, oameni,
oricât m-a durut,
dragi mi-ați rămas peste toate,
așa cum, mut,
câinele linge mâna care-l bate.

Generației voastre
de batjocură-i sunt,
anecdotă scabroasă,
ce distrează bipede,
dar eu văd
peste munți și prin vremi străbătând
pe acela ce nimeni nu-l vede.

De-acolo unde priviri boante n-or trece,
flămânzi, săltând capul peste ruini,
purtând revoluția-coroană de spini,
te-apropii, tu, an șaisprezece.

Eu îi sunt precursorul hulit;
mă aflați peste tot, la durere, la greu;
pe fiece strop de lacrimă, eu
m-am răstignit.
Nimic nu se poate ierta.
Am ars ale inimii duioase consilii.
Iar asta se cucerește, ei da!
mai greu decât mii de Bastilii.

Și când
cu vestiri-răzvrătiri care ard,
în întâmpinare
ieși-veți mântuitorului vostru în larg,
sufletul meu
- pânză-ntinsă-n catarg –
sângerând mi-l voi smulge
să vă fie stindard.

3.

De ce,
legănați pe-un fundal
de lumină voioasă
cogeamite pumni? De unde-acest lucru?
Perdele de groază
pe creștet mi-apasă
un gând: balamucul.

Dar –
ca în naufragiul unui cuirasat,
când oamenii-n spasmuri de moarte
prin luminator se aruncă buluc,
prin singuru-i ochi, și-acela crăpat,
se strecoară Burliuk.

Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas,
proptit
pe călcâie
se ține;
și, ciudat de duios pentr-un om gras,
zise:
- “Bine!”

E bine
când galbena-ți bluză e veselă, râde
și-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n
revistă! E bine, când știi că te-așteaptă un gâde,
să strigi:
- “Beți cacaua Van Houten!”

Secundă bengală,
sonoră
și pură,
cu nimic n-aș schimba-o,
nu-i nimic mai de soi...
Dar
a lui Severianin buhăită figură
ca un păhărel de lichior – cu picior –
se-alungește din fumul țigării de foi.

Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,
dumneata, pitpalac al muzei moderne?
Astăzi,
când noi
avem de boxat
atâtea țeste!


Frământat doar de un gând
ești mata:
de “grația jocului”... Zău!?
Te uită la mine cum mă distrez,
eu –
proxenetul de mahala,
trișor
sau mai rău!

Dintre voi,
cofleciții de dragoste-n sec,
plângăreții, prin secoli, la nesfârșit,
eu plec –
punându-mi soarele ca pe-un monoclu
la ochiul zgâit.

În găteli fabuloase
voi străbate pământul,
să plac și să ard, alt nimic,
evident, după mine purtându-l
pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănțic.

Pământul, în față-mi, se va oferi
ca o femeie-nsetată, culcată
cu cărnurile în agitație;
și toate lucrurile-nsuflețite, deodată,
din buzele lor
vor țâțâi
cu-admirație.

Dar iată
vântoase
și nori
pe cer ridicară-o furtună barbară,
de parcă muncitori albi se-mprăștie-n zori
și cerului grevă-i declară.

Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura
din nări uriașe răsuflând până pier,
iar bolta se strâmbă, parcă-i figura
lui Bismarck, cancelarul de fier.

În poalele norilor încurcat,
cineva
întinse mâinile spre cafenea,
cu feminitate, cu zâmbetul bun –
caldă, gingașă femeia părea
și totodată afet de tun.

Veți zice că soarele
vine cumva
drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muște?
Ba vine din nou Galliffet care vrea
pe răzvrătiți să-i împuște!

Hei, șomeri, moartea vrea să v-agațe!
luați bombă, cuțite sau piatră,
iar dacă vreunul e fără de brațe
cu fruntea lovind să se bată!

Veniți,
flămânzeilor,
nădușeli
umilite,
înăcriți de-atâția purici și sărăcie!
Veniți,
ca zilele-n sânge vopsite
sărbători să ne fie!

Să-și amintească lumea de rana
ce i-or cresta-o cuțite, topoare,
lumea, grăsana,
din care Rotschild
și-a făcut țiitoare!

Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,
la sărbătorile noastre curate
ridicați, cât sunt stâlpii de felinare,
trupurile însângerate!

I-am rugat,
i-am tăiat,
le-am spus vorbe de-ocară,
am pândit câte unul
să-i vâr colții în coaste.
Pe cer – Marseilleză de pară –
tresare, se stinge-a amurgului oaste.

Te dezlănțuie, tu, nebunie,
nimic rău nu va fi!
Vină și noaptea
să ne-mbuce oleacă,
să ne-nghită apoi acătării...
Vedeți
că nu-i cerul, e Iuda aici,
cu pumnu-i de stele, arginți ai trădării!

Noaptea a venit.
Ca Mamai, la chef,
instalându-și șezutul peste oraș.
Ne vinde-ntunericul ei uriaș,
ca denunțătorul Azef.

Zgribulit, prin cârciumi m-afund,
stropesc cu vin sufletul și fața de masă;
dintr-un colț
mă fixează cu ochiu-i rotund
Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă.

Șablon mâzgălit, la ce-ai da lumină
babei din cârciumă când s-a-mbătat?
Golgoteanul în față scuipat
va fi pururi de vină
Barabbas e cel preferat!

Poate că eu,
omul de jos,
nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi.
Dar
poate sunt
cel mai frumos
dintre toți fiii tăi.

Pe muceziții
în bucurii,
o moarte repede fă să-i destrame,
să crească cei ce sunt azi copii,
s-ajungă tați,
mame,

iar nou-născuții
ca magii să aibă ani lungi,
să vrea să cunoască pământuri și stele;
ei, cei de-atunci,
boteza-vor pe prunci
cu titlurile poeziilor mele.

Eu, ce mașinile Angliei cânt,
poate – aici pe pământ –
în Evanghelia cea mai de rând,
al treisprezecelea-apostol eu sunt.

Când glasul îmi bubuie
obscen și ateu –
poate că tocmai odrasla ta
în ore de zi și de noapte, mereu,
Iisus poate-adulmecă
în sufletul meu
parfumul florilor de nu-mă-uita.

4.

Maria! Maria! Maria!
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Doar nu pot rămâne pe străzi!
Nu vrei?
Ce aștepți? –
Vrei gropi în obraji să se-adune,
să vin consumat și sfârșit
când, neputincios, fonfăit,
îți voi spune
că sunt
“uimitor de cinstit”?

Maria,
iubită,
spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită.

Cu patru etaje de guși,
cu ochii duși,
spălăciți, bulbucați – așa am s-arăt
la ani patruzeci, de frecuș, de dureri,
și oamenii-or râde că ochii-mi mai văd,
că dinții-mi mai cată
ca pe-o chiflă uscată,
mângâierea de ieri.

Jeluindu-și trotuarele,
cu băltoace mărunte
ploaia linge al străzii cadavru pavat,
iar cu genele
- da! –
cu genele lor de țurțuri cărunte,
în lacrimi, burlanele
- da! –
ochii-n jos și-au lăsat.

Lucesc de grăsime, întinși pe-ndelete,
pe perna trăsurii cochete,
atleți dolofani
plesnind pe de-a-ntregul;
le curge, râu tulbure, osânza ca jegul –
amestec de jimble,
mixturi de cotlete.

Maria!
La ei în ureche
vreo șoaptă-ai lăsat?...
Cerșește o pasăre
cu cântecul ei,
cu glasu-i sonor
și flămând –
iar eu sunt un om, om de rând,
de ftizica noapte expectorat.
Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei?
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Cu degete-n friguri
voi strânge de gât soneria!

Maria!
Pe străzi văd islazuri barbare.
Îmbulzeala mă strânge de gât,
vânătăi mi-a făcut.
Deschide!
Mă doare!
Uite, în ochi,
pălăriile doamnelor
mi-au înfipt ace neîndurătoare.

A deschis...
O, copilă!
Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate,
cu pântece umede, tu te sperii, te miri?
Spun pe față
că-n viață
am dus în spinare
mari iubiri nentinate –
mici, murdare
iubiri.

Nu-ți fie teamă,
eu singur
îți spun –
chipuri mii drăgălașe lângă mine se bagă
- îndrăgostitele de Maiakovski!... –
dar astea-s
o dinastie întreagă
tronând pe inima unui nebun.

Vino, Maria!
Lasă-te pradă fiorului rar,
dă-mi gura și farmecu-i care-o răsfață:
niciodată să trăiesc n-apucai
până-n mai,
cam ajuns, cum trăit-am în viață,
al o sutălea-aprilie doar.

Maria!
Să stea Severianin s-acopere filele
trișând la sonete extaz,
dar eu
sunt din carne, din oase și vlagă –
eu trupul ți-l cer
cum creștinii se roagă:
“pâinea cea de toate zilele
dă-ne-o nouă azi”.

Maria!
Numele tău pronunțându-l,
mă tem ca poetul
temător c-ar uita
un cuvânt
care-n chin s-a născut
nopți de-a rândul.
Voi păzi, voi iubi
trupul tău,
așa cum soldatul
- schilod,
inutil,
de pripas –
își păzește piciorul rămas.

Vrei
Maria?
Nu vrei!
A-ha!
deci, iar nențeles,
inima mea
mi-o voi târî-o
trist, pădureț,
ca un dulău
lacrimogen
care-și târăște
laba-n coteț
călcată de tren.

Sângele inimii-ntipărește în drum
pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori.
Ca o Irodiadă acum
în jurul capului Botezătorului,
soarele-n jurul pământului
va dansa de o mie de ori.

Când, cu anii poveri, pentru mine
va fi dansul mai greu,
de sânge-or să fie potecile pline
către casa tatălui meu.
Voi ieși-nnoroiat
(din câte șanțuri am înnoptat)
și-alături de dânsul așezându-mă eu,
cu-o plecăciune
la ureche voi spune:
„Ascultă-mă, domnule dumnezeu!

Muindu-ți întruna privirea blajină
în norii matale de gelatină,
plictiseli nu te-ncearcă defel?
Þi-aș instala în pomul cunoașterii
o boltă senină
drept carusel!

Mai omniprezent să fii tu,
ți-aș pune-n dulapuri vinuri alese
că și sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu
pe mese.

Eve iarăși să ai
ți-aș aduce în rai,
chiar noaptea asta ți-aș aduce – firește
dacă voia ta poruncește –
fetele de pe bulevarde și chei...
Vrei?

Nu vrei, pletosule?
Dai din cap că-i de rău?
Te-ncrunți din sprâncene de zor?
Ãsta cu aripi,
din spatele tău,
crezi tu că știe ce-i aia amor?
Am fost și eu înger, cu-aripi poleite,
o zăhărică de cofetărie;
azi nu mai arunc la iepe-n copite
vasul de Sevres, tortura mea vie.

Le-ai dat mâini tuturor, ești divin,
cap le-ai dat
la mamuți și la sluți,
dar de ce nu făcuși
ca făr-atâta chin
să săruți, să săruți, să săruți!?”

L-am crezut ditai atotputernic
pe-un semidoct mic și strâmb.
Eu, uite,
în locul oricărui sfetnic
custura mi-o scot din carâmb.

Ștrengari zburători!
Ghemuiți-vă-n rai!
Nici puful din voi să rămâie!
Sac de puf și tămâie, te tai
Până-n Alaska să miroși a tămâie!

Lăsați-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e ușor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
... Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpușele stelelor în imensa-i ureche.

1914-1915

(traducere: Cicerone Theodorescu)