se-ncheagă zilele a moarte postmodernă
pe-un falus uriaș au coborât Poetu-n bernă
și se întinde doliul
leșie peste râie – nu-i așa? –
iau cartea pe genunchi
o mângâi: draga mea...
îi spun șoptit ești un organ de om
a cărui funcție nu doare
să fie oiște carului cel mare

vameșii fac semne plictisite să treacă
sfinții de la trei volume în sus
unuia îi cad treizeci de euro din căptușeală
(nu are legătură dar rima cu iisus)
îi dezbracă la piele
îi pângăresc
chiar și acolo îi controlează
și cum sfântului duh i-au găsit sămânță
nejustificată
au dat ordin să fie adusă din primul sat
femeia ce încă la ora aceasta e trează

răsărise luna cu raze de ger
moliile devorau un șifonier
rugineau balamalele
trosnea la colțuri odaia
muierea aceasta cu fără bărbat era
trează: scărmăna oaia

și bocea:

pe-un picior de n(+)ai (de niciunele)
pe un câmp de scai! (bunele! străbunele!)
iată merg la gară (să plece din țară)
trei tineri poeți iubitori și drepți
(de vin de femei – unu câte vrei)
dar doi dintre ei (har fără temei)
l-au luat p-ăl din frunte (c-are gânduri multe)
și mi-ți-l stupchiră (suferea de bilă)
mi-ți-l și bătură (tot dădea din gură)
și l-au dat de colț (zace mort în clonț)

morala:
mai plânge lumea vreau s-o sperii
hai duce-v-ați dar după perii