Pustiu atât de negru
E-ntins, nemărginit,
Doar soarele și luna
Și aștrii îl aprind.
E-un drum spre nemurire,
Dar fără de sfârșit,
Căci orișicât ar ține,
Eu capăt n-am găsit.
E-atâta de obscur,
Dar tot atât de pur,
Când îl privești e-atâta de complex,
Și pare de neînțeles,
În schimb când cauți alinarea,
Și gândul tău atinge zarea,
Îți pare că e inocent,
Că zbori, că totul e perfect,
O ordine ce tu o știi,
Ce toți o știm de mici copii,
Dar am uitat-o undeva,
Și cei mai mulți fără să vrea,
Și-acum încearcă, în zadar,
Cu teorii și corolar,
Să înțeleagă, dar nu pot,
Căci au uitat acum de tot
Și mintea lor nu-i ca a ta,
Atunci când au uitat ceva,
Să-și amintească nu mai pot,
Așa că se descurcă cu ce pot.
Sunt primitivi, e-adevărat,
Dar chiar și-așa lucrează neîncetat,
Să demonstreze, să parcurgă,
Un drum ce pentru ei doar urcă.
Și e mai greu să-ajungă la-nălțime,
Căci au în spate doar mulțime.
De-ar fi fost drept și neted acest drum,
Ar fi ajuns la capăt chiar acum.
Dar au voință și nu dau înapoi,
Și vor ajunge unde sunteți voi,
Într-un final ce-i cam îndepărtat,
Dar până-atunci mai au mult de urcat.