Era demult, într-un loc sfânt,
Iubire, -a luminii mormânt,
Ce negri ochi își deschidea,
Negri de alb ce-n ei ardea.

Și două stele o priveau
Și ele Raiu-i arătau,
Căci Însuși Domnu-așa vedea
Cum o minune cobora,

În al său zâmbet preagingaș
C-al Rafael bun îngeraș.
În neștiința temătoare
El iară cată cu mirare

Iad în raza lui cea lină.
Scutu-i iubire divină,
Divină chiar și-n uman
Așa, simplu și profan.

Și prin el Domnu-și ridică
Văzul Lui cel blând, ce-atingă
Mărginirea-n infinit,
Tărâm măreț, de-om ferit,

Ce acum aici pogoară
Firul alb ce-odinioară,
De demult, în cel loc sfânt,
Se născu pe-acest pământ.