Stau impasibil, ușor încruntat
în crunta și dominatoarea ipostază
a celui mai puternic pământean,
mă străduiesc să transmit
cât mai multă hotărâre și forță
să nu suspectezi cumva c-aș putea avea
vreo slăbiciune umană.
Nu cred că mă poți iubi
când știi că sunt un patetic, vulnerabil om,
când amândoi am citit când eram mici
aceleași basme despre eroi, viteji războinici
lipsiți de fisuri existențiale,
prefiguratori ai unui atemporal Rambo
mreu la locul și momentul potrivit.
Accelerez în confirmarea,
copleșită de sinceritatea cu care te privesc
fără a clipi,
a faptului că nu observ eforturile
pe care le faci și tu
(și te consider naturală
- ba chiar supranaturală -
numai o stea în frunte-ți mai lipsește!).
Știu că trebuie să te fac să crezi
că te cred de o fragilitate enormă
și că sunt suficient de puternic pentru amândoi
și că îmi vine natural să mă joc cu tine
de-a "hai să ne prefacem că nu știm
că suntem în epoca post-modernă
și că amândoi credem că eu sunt în stare
să mut munții de dragul tău
iar tu ești în stare cu un surâs
să-mi dai aceste puteri legendare".
Nu te alarma, imitația de Făt-Frumos
doar se preface că e copleșit
de tristețea fără ieșire soră cu moartea
care-l înghite când se gândește
că va veni un moment
în care va claca, și pentru că nu va putea
să-ți înfrunte dezamăgirea,
va prefera să dea bir cu fugiții
spre o maturitate cenușie și anostă
pe care și-o va petrece hrănindu-se
cu nostalgia cuplului perfect pe care l-ați avut:
El - insensibil și invulnerabil
(la orice înafară de Ea)
Ea - imaterială și imponderală
(exceptând momentele când obosești să-ți imaginezi).

8 februarie 2006