Căneală par pe câmpurile-albite,
Noian de ciori în cârduri risipite,
Pătând spoiala nouă din câmpie
Și croncănesc de parc`ar fi o mie.

Jur-împrejur stau satele chircite
Și-nalță fumuri albe către ceruri,
Din focuri care ard abia mocnite,
Să-mprăștie arsura de la geruri.

Deodată, deși pare-ncremenită,
O dâră de cărbune avansează.
- Să fie vreo surată rătăcită?
Căci zboară, parcă-i beată și dansează!

- Pasăre nu-i, căci prea se îngroșează
în timp ce se apropie de sat !
De ce pământul oare trepidează,
Ca-n vremea când tractoare-s la arat?

O cioară mai semeață își ia zborul;
- De zor mă duc să văd de unde vine!
Cu groază când revine zice: - Norul,
Suratelor, e trenul de pe șine !

Cu fumu-i negru ce străbate zarea,
El va mânji mândrețe de câmpie.
„Rușine!”, decretează adunarea
de ciori ce croncănesc parcă-s o mie.