Cât de mult te urasc
în momente ca acestea.
Te plimbi uruind
pe parchetul cadrilat al camerei -
așteptând, adulmecând,
pășind larg,
cu mâinile în șold,
flexându-ți celulele cenușii,
întinzând coarda elastică
a îndoielii
până la stația următoare-
ca un tren (trenul celor
ce se duc să nu se mai întoarcă)
prins într-un cumplit
sens giratoriu
al războiului de nervi.