Parcă marea se varsă în cer, e atât de întunecată,
Parcă însăși vocea mea pe această faleză pustie
Ar fi șuierul mării. Cuvinte aruncate în valuri
Și în văzduh, ca dintr-o pâlnie vorbitoare,
Ca dintr-un laringe de piatră
Nu le aude nimeni și nici nu le înțelege
Sorbite de apă, de vânt, ca de o pungă
Ca de propriul lor sens. Strig
Singur în fața mării, și în fața mea
Eu îmi strig mie.
Privesc țărmul pe sute de kilometri distanță
Din loc în loc oameni singuri
Doar cu cuvintele lor. Cu marea
Care acoperă totul. Și strig, și strig
O muzică uriașă se rostogolește spre mine.