Poem al vantului anonim


Spuma cărnii lovită de genele îngerilor
se amestecă cu recipientul sidefat al emancipării
evanescente
mă dor oasele de atâția aștri ce ning pe nimbul de aramă
și scriu pe pielea timpului viitor.


Profesorii noștri sunt spațiile ancestrale pline de frica pediatrică de injecție, scaunul din metrou plin de infecțiile psihice ale călătorilor turmentați de viața de zi cu zi a țevilor de eșapament și maeștri frustrați de copilăria pierdută in viața prematur sexuală fața de părinții lor(zise EL)


M-am pierdut de umanitate și îmi reneg ceata de maimiuțe
păstorită de Darwin și simt aerul negru ca pe o amputare de
muzică a sufletului recalcitrant,
aud curcubeele cum se rup sub greutatea cascadelor de
tăcere demiurgică.


și ... la picioare văd ochi în spumă de gene murată
și totuși stelele ciocăne cu tăcerea în timpane
mă roagă să le trec strada sidefată de aștri plantați
ce vorbesc in curcubee ninse de nori.