Tot mai năuci, anii se vor rezema de mine
ca la rând la bilete
până când mobila toată va fi măcinată de termite
iar melcii adunați de pe țărmuri
se vor rostogoli greoi spre hol.
Târziu, prea târziu poate,
vecina va pune întrebări la care nu va primi răspunsuri
niciodată și, oricât de curioasă,
într-o zi va înceta să mai ciocăne la ușa aceasta
mă va uita ori se va muta la altă adresă, departe,
ca să n-o mai chinuie
ziua, conștiința
- oare ar fi trebuit să mai insiste? -
noaptea, podelele care vor trosni
sub pașii mei
sau ai hoților - cine știe...

Până când va trebui să mai aștept, până când
să fac dansul acesta straniu, în șurub,
ca un vierme picat întâmplător în plasa
unui păianjen fantastic?
Până când să nu consum din acest ultim strop de sânge
până când să-l păstez pentru tine,
tu...cel care întârzii fără să știi că, singură,
nu mai pot să-mi amân sfârșitul...