Îți povesteam demult câtă asemănare văd între noi,
Cum până și pașii tăi liniștiți îmi închipuiam că îmi aprobă prezența
Ne scălda foarte mult soare,
iar tu urcai drumurile de munte cu mult mai energică decât mine.
Din cele ce ne povesteam se pot închipui zâmbete, sau priviri,
de altfel șterse de timp;
Dar înfățișarea ta, animată de vorbe și pași, îmi apare cu greu,
Luminile și umbrele de pe fețele noastre,
gesturile și mișcarea ta însuflețită când îmi răspundeai,
așa cum le surprindea o clipă când îți întorceai chipul spre mine,
în drumul nostru,
Acestea nu îmi mai apar
Știu că au fost dar nu le mai pot vedea.
Nu văd decât cum mintea-mi spune că au fost.
Nu văd decât un zâmbet permanent care însoțește niște zile însorite
ce au existat cu foarte mult timp în urmă.

aprilie 2004